Vii de la serviciu. Sau de la magazinul din colţ. Sau, pur şi simplu, de la baie. Nevasta e întinsă pe pat şi plînge de se zguduie pereţii.
Rămîi perplex. “Ce s-a întîmplat?”. Răspunde printre sughiţuri: “Nu s-a întîmplat nimic”. “Dar ce ai?”. “N-am nimic”. “Atunci, de ce plîngi?”.“Nu plîng”.
Iată o situaţie banală, din viaţă. Cum procedăm?
În primul rînd, nu se părăseşte sub nici un motiv încăperea. Dacă te scapă la baie, rabzi. Dacă sună telefonul, îl laşi să sune. Dacă e cutremur, măcar o să ai şi tu un motiv să plîngi. Dar nu părăseşti încăperea. Dacă o faci, o să aibă extrem de des ocazia să-ţi amintească faptul că ai lăsat-o singură şi că nu ţi-a păsat deloc de suferinţa ei.
Nu-ţi faci de lucru prin cameră. Ştii că n-o ajuţi niciodată la curăţenie. Ce, acuma te-a apucat hărnicia?
Nu bei, nu fumezi. Ar însemna că te plictiseşti şi că abia aştepţi să termine cu bocitul. N-o respecţi deloc. Nici să nu te gîndeşti să deschizi vreo carte. Ar fi cea mai clară dovadă a nesimţirii tale să-i întorci spatele şi să citeşti.
Nu deschizi televizorul. Dacă ai şansa să fie deja deschis, nu schimbi canalul. Te uiţi discret, că dacă se prinde s-ar putea să-l stingă.
Stai întins pe spate, cu privirea în tavan, ca un gândac. Nu te poţi întoarce. N-ai voie să adormi. După ce nevasta a terminat cu bocitul şi, în fine, se ridică, mai rămîi cel puţin zece minute în aceeaşi poziţie. Ai grijă să se vadă pe faţa ta că suferi.
În următoarele ore, vorbeşti doar dacă trebuie. Şi, oricum, cu voce scăzută. Nu uita că în casa aia s-a suferit recent.